Când sufletul moare

Imi este destul de greu sa scriu despre fericire, nu pentru ca ar fi putine cuvinte de spus sau din lipsa context. Cred ca cel mai frustrant lucru este sa scrii despre ceva ce nu vei avea niciodata, iar eu scriu despre fericire. Nu stiu multe, sunt doar un copil. Stiu doar ca noi, oamenii, aspiram catre idealuri care nu pot fi atinse niciodata. Sufletul are nevoie sa traiasca, iar realitatea il ucide. Nu pot decat sa ma gandesc la momentul in care sufletul simte prea mult, este agresat cu diferite stari, imagini, sentimente, se zbate sa iasa din surplusul de emotii si nu reuseste. Acela este momentul in care sufletul refuza tot ce cunoaste, dezamagire, zambet, calm, admiratie, refuza orice. Cand sufletul refuza tot, moare si odata cu el, trupul. Sufletul nu traieste cu ratiuni, nici in singuratate. Iubirea tine in viata sufletul. Mi as dori sa spun ca iubirea este perfecta, dar nu e. Iubirea este singurul drum care te apropie de fericire si asta o face imperfecta. Dar nu e vina ei, ci a naturii umane care nu poate cuprinde frumusetea ei. Desi este imperfecta, este cea mai reusita emotie, iti ofera imaginea fericirii, dar nu si sansa de a o avea. Oamenii iubesc, aspira catre un ideal, catre fericire, nestiind sau refuzand sa constientizeze ca fericirea nu poate fi atinsa, doar privita. Cand sufletul refuza, incepe sa moara ca sa iubeasca…