Dorințe

Poate cel mai cumplit lucru este să nu fii ascultat de nimeni, să fii osândit la tăcere și singurătate. Pot fi clipe de muțenie sau eternități, din niciuna nu poți evada. Să nu fii singur este însă o dorință, dar nu imposibil de îndeplinit pentru că tuturor oamenilor le este frică de singurătate, iar în teama lor sunt într-o continuă căutare de suflete care să-i țină departe de aceasta. Majoritatea reușesc să găsească acel suflet, însă alții caută prea mult, chiar și atunci când au găsit. Acei oameni sunt condamnați la singurătate și își ispășesc pedeapsa căutând. Dar nu caută din orgoliu sau din inconștiență, ci din neîncredere în oameni, din neîncredere într-o prea ușoară găsire. Ei cred că pentru a găsi idealul e nevoie de o îndelungă căutare, da' greșesc, neștiind că idealul nu va putea fi niciodată găsit. Poate că asta e greșeala lor, își doresc prea mult, că nu înțeleg dorința. 

Dar nu-i așa că majoritatea dintre noi nu o înțelegem?

Nu înțelegem de ce ne redorim ceea ce am avut? Nu pricepem de ce e nevoie pentru a recâștiga ce nu am știut să păstrăm? Demonstrăm imunitate la a înțelege cum îți poți dori ceva ce atunci când ai avut, nu ți l-ai dorit? Este oare o formă de a încerca să trăim în trecut? Poate sau poate am realizat că am ratat un moment unic, dintr-o prostie, iar acum încercăm să-l prindem de mână și să-i implorăm reîntoarcerea. O dorință visătoare și de multe ori rămân doar în acea lume pe care o vizităm noaptea și în care ne trăim cu adevărat, dorințe pe care nu le putem duce cu noi în realitate. Dacă putem duce dorințe din realitate în vis de ce nu ar fi și invers posibil? De ce nu ar deveni visul realitate? Și probabil cel mai întâlnit răspuns este "de proști". Dar poate vom reuși să prindem de mână acel moment unic din trecut și să-l aducem lângă noi. Numai că, trecerea timpului mărește distanța dintre noi și el. 

Tot ce ne mai rămâne este speranța că vom reuși să facem asta cândva. Totodată se naște și speranța de a nu fi prea târziu.